Îi putrezise șira spinării…

 

0-288706-sotie_mancata_viermi

Îi putrezise șira spinării. Am luat o pensetă și am început să îi extrag. Mereu mi-am dorit să fiu doctor. Am numit-o chirurgie, simplă, ce-i drept. Când mi-am scos singur apendicele a fost mai complex. Am scos trei viermi. Erau simpli. Atât poate produce un om simplu. Noi ceilalți producem demoni.

Îi putrezise șira spinării și ei. Aveam deja experiență. Nu am mai făcut nimic de data asta. M-am hrănit și eu din ea. Ce atâtea deosebiri.

Îi putrezise și ei șira spinării. Mi-aș fi dorit să aibă două. Poate păstra una de rezervă sau poate viermii se hrăneau și din aceea. Cine știe?

Îmi putrezise șira spinării. Cât îmi doresc să fiu vierme.

Problema fundamentală a libertăţii

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia. Două zile mai târziu – acum aproape 79 de ani – Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei. Al doilea război mondial a început cu adevărat. Naziștii au ocupat Parisul anul viitor. În ediția din decembrie 1944 a Atlanticului, ziar de mare tiraj în acea perioadă, filosoful francez, Jean-Paul Sartre a adus un omagiu eroismului celor care au luptat împotriva ocupației.
Articolul, publicat prima dată în America, începe cu o contradicție: ,,Nu am fost niciodată mai liberi decât sub ocupația germană, ne-am pierdut toate drepturile și în primul rând dreptul nostru de a vorbi, ne-au insultat în fața noastră … Ne-au deportat în masă … Și datorită lor, am fost liberi”. Pentru Sartre, care a trăit în Paris în timpul războiului, curajul de a rezista suferinței a fost ,,secretul unui om”. Dar pericolele Rezistenței urmau să fie împărtășite: ,,Și de aceea Rezistența era o democrație adevărată: pentru soldat, ca și pentru superiorul său, același pericol, aceeași singurătate, aceeași responsabilitate, aceeași libertate absolută din interiorul disciplinei”.
Pe măsură ce veninul nazist pătrundea mai mult în gândurile francezilor, fiecare gând devenea o cucerire: ,,Cu cât poliția omniprezentă încerca mai mult să ne reducă la tăcere, cu atât mai mult cuvintele noastre deveneau o prețioasă declarație de principii. Cu cât eram forțați mai mult, cu atât mai mult fiecare gest al nostru lua forma angajamentului. Circumstanțele atroce ale luptei noastre devenite tot mai frecvente ne-au făcut să trăim fără urmă de amăgire, goi, în această situație sfâșietoare și de neconceput pe care filosofii o numesc condiția umană (la condition humaine). Exil, captivitate, și mai presus de orice, moartea pe care abia o întrezăream de pe piedestalul momentelor fericite, au fost atunci pericolul nostru continuu și a trebuit să învățăm că ele nu erau pericole de evitat, nici măcar amenințări constante sau obiective; a trebuit să descoperim în ele mizeria noastră, soarta noastră, cea mai de jos sursă a ființei noastre”.
Trăind în cel mai profund sens posibil, sub egida ,,Omul este muritor”, francezii și-au descoperit autenticitatea prin asumarea faptului că ceea ce fac cu viața lor și cu ei înșiși înseamnă adevărata responsabilitate. Pentru mult timp, prezența continuă a morții a condus la apariția formulei: ,,Mai bine moarte decât …”. Sartre continuă spunând că: ,,Cruzimea dușmanului ne-a împins la extremele acestei stări, forțându-ne pe fiecare dintre noi să ne punem acele întrebări pe care le-am neglijat în timp de pace (ce mai reprezintă francezul acum, aflat în această poziție?) […] Dacă mă vor tortura, pot să rezist? Aceasta a fost de fapt întrebarea libertății adusă pe marginea înțelegerii profunde pe care omul o poate avea despre sine”.
Astfel, secretul omului, în viziunea sartriană, nu se află în complexul lui Oedip sau în cel al inferiorității, el se găsește în puterea sa de a rezista suferinței până la punctul morții. ,,Pentru cei care duceau o viață clandestină, condițiile luptei lor au adus în lumina o nouă experiență. Ei nu au luptat în timpul zilei, precum soldații, ei au fost urmăriți și arestați în solitudinea lor. În singurătatea și goliciunea lor completă, au rezistat torturii, singuri și dezbrăcați în fața unor călăi proaspăt-bărbieriți, bine-hrăniți și exemplar îmbrăcați …”.
Din umbre și sânge, o republică s-a ridicat, cea mai puternică dintre republici. Fiecare dintre cetățenii ei ştiau ce le datorează celorlalți și că pot conta pe această datorie. Fiecare dinte ei a înțeles în singurătatea completă, rolul lui istoric și și-a asumat responsabilitatea. Fiecare dinte ei s-a eliberat imediat din strânsoarea adversarului. În libertatea lui de a se alege pe sine, el a ales libertatea tuturor.
 ,,Această republică fără instituții, armată sau poliție, a fost afirmată și protejată de fiecare francez împotriva nazismului, în fiecare moment. Nimeni nu a pierdut aici, și, în prezent, suntem pe punctul de a clădi o nouă republică. Dar putem noi să nu sperăm că această nouă republică a unei zile luminoase care începe acum, va rezista la răsăritul ei virtuților austere ale republicii tăcute și ale nopții?”